| Alcoolismul: pacat sau boala ? |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
Astăzi trăim într-o societate care se dezvoltă în moduri noi şi extraordinare. Cu siguranţă, în
următorii câţiva ani, România va intra într-o perioadă de progres fără precedent în istoria noastră.
Societatea noastră devine tot mai modernă, este mai bine educată şi are mai multă libertate decât
oricând.
Încercăm să răspundem la o întrebare importantă despre alcoolism: “alcoolismul este păcat sau
boală?” E o întrebare foarte bună pe care trebuie să o abordăm dacă dorim să dezvoltăm programele
necesare pentru a-i ajuta pe cei cu probleme de dependenţă.
În cartea sa, „Setea”, James Nelson menţionează câteva diferenţe importante între cele două
perspective asupra alcoolismului.
1. „Este doar păcat”. Dependenţa este cauzată de greşelile umane care devin o a personalităţii
datorită unor comportamente încăpăţânate şi păcătoase care devin obiceiuri. Este o alegere
voluntară, personală, şi nu o boală. Această perspectivă acordă mare importanţă responsabilităţii
personale.
2. „Începe ca păcat şi devine o boală”. Dependenţa începe ca un comportament păcătos şi
devine o dependenţă în timp, progresând într-o boală obsesiv/compulsivă. Această perspectivă oferă
mai puţină responsabilitate.
3. „Dependenţa este un amestec de păcat şi boală”. Această perspectivă spune că atunci când
combinăm alegeri proaste legate de stilul de viaţă şi factorii pur biologici rezultă boala dependenţei.
Aici, avem o responsabilitate mixtă.
4. „Dependenţa este o boală care rezultă din păcat, dar acel păcat este în afara responsabilităţii
persoanei”. Această perspectivă se referă la condiţiile sociale, cum ar fi abuzurile familiale şi
normele culturale care sunt în afara controlului persoanei. Poate să insinueze că dependenţa este
„programată” de societate şi că în mare parte, persoana dependentă este o victimă a programării
societăţii. Această perspectivă oferă şi mai puţină responsabilitate.
5. „Dependenţa este o boală; păcatul nu este un factor”. Această perspectivă susţine că nu este
rău să bei, dar că un anumit procent dintre oameni au o predispoziţie genetică spre dependenţă şi că
vor deveni dependenţi. Păcatul nu intră în cadru, iar alcoolicul este o victimă. Aici nu există
responsabilitate faţă de păcat, dar există o anumită responsabilitate faţă de acceptarea tratamentului.
La o extremă, observăm credinţele conform cărora alcoolismul este doar un păcat, un eşec al
caracterului moral şi al comportamentelor greşite. La cealaltă extremă, alcoolismul este doar o boală,
cu toate criteriile medicale de a trata cu succes şi diagnostica dependenţa. La mijloc, se spune că
este un amestec din ambele.
Păcatul include ideea de responsabilitate personală. Se pune însă întrebarea dacă alcoolicul este
responsabil pentru că este alcoolic. Altfel spus, dacă el a ales să aibă problema alcoolismului sau
dacă este victima alcoolismului, la fel ca şi societatea în care trăieşte?
În prezent, credinţa generală este aceea că alcoolismul e determinat nu de un singur factor, ci de
mai mulţi factori din viaţa individului. Mulţi oameni ne-ar spune că el nu a ales să fie alcoolic, ci că
alcoolismul l-a ales pe el. El a devenit alcoolic datorită unor circumstanţe dincolo de controlul lui.
Acestea includ factori genetici, psihologici, sociologici şi culturali. De exemplu, atât societatea
irlandeză, cât şi cea iudaică acceptă consumul de alcool, dar în cea irlandeză există mai mult
alcoolism.
Este el responsabil pentru acţiunile lui? Bineînţeles că este. Este el un om rău sau un păcătos pentru
că suferă de o boală numită ‚alcoolism’? Asta e o altă întrebare. Un lucru sigur despre păcat este că
presupune separarea de Dumnezeu. Această separare de Dumnezeu cauzată de păcat a determinat
boală şi moarte încă de la căderea lui Adam.
Unul dintre Apostoli, Sf. Pavel, vorbea despre păcatul său în Romani, capitolul 7, versetele 19 - 20:
„căci nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac
ceea ce nu vreau eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine”. Aici, Sf. Pavel vorbeşte
despre acel tip de neputinţă care face parte în general din condiţia umană. Această neputinţă nu este
rezultatul vreunui păcat personal pe care poate că l-am comis. El vorbeşte despre păcat la modul
general, acel tip de păcat care există în „natura noastră umană decăzută”.
Pavel nu era un păcătos mai mare decât oricare dintre noi. Mai mult, era chiar foarte drept şi era
privit ca un sfânt. Cu toate acestea, tentaţiile erau mari, fiind ispitit de propria slăbiciune umană.
Aici, Pavel vorbeşte despre acel fel de slăbiciune sau „neputinţă” pe care alcoolicul o înfruntă atunci
când trebuie să-şi controleze băutul sau atunci când vrea să evite să bea alcool. Mulţi oameni cred
că alcoolicii au o natură umană ispitită şi slăbită de boala fizică, asemeni diabeticilor. Atunci când ne
referim la natura umană nu putem să separăm mintea, de suflet şi de trup. Dacă ceva o influenţează
pe una dintre ele, le influenţează pe toate.
Pentru alcoolic, viaţa lui spirituală devine mai complicată datorită specificului alcoolismului.
Separarea lui de Dumnezeu devine foarte acută şi foarte reală. Această separare nu are loc într-un
mod deliberat şi voit, ci apare din cauza alegerii lui de a bea alcool. Însă, de obicei, factorii care
produc alcoolismul îi sunt necunoscuţi. El nu devine alcoolic prin alegerea sa; mai degrabă putem
spune că el devine victima circumstanţelor pentru că îi lipsesc informaţiile despre alcoolism şi
adicţie. Şi să nu uităm că presiunile societăţii în care trăieşte îl încurajează în mod evident să
consume alcool, exact cauza problemelor lui.
O altă observaţie legată de privirea alcoolismului ca păcat este aceea că multor alcoolici le este dificil
să folosească Biserica pentru reconcilierea lor cu Dumnezeu. Le e dificil din cauza stigmei de a fi
văzut ca „păcătos”. Alcoolicul ştie deja că e păcătos. Etichetarea şi stigma sunt cele care îl împiedică
să caute ajutor.
Pentru a fi corecţi faţă de clerici, cu câteva decade în urmă, alcoolismul era considerat încă a fi doar
o slăbiciune morală. Doar pe la mijlocul anilor `30 şi mai ales prin eforturile unor programe ca
Alcoolicii Anonimi, conceptul de boală al dependenţelor a fost înţeles şi acceptat. E interesant de
observat că AA-ul promovează conceptul de boală al alcoolismului, deşi foloseşte o abordare
spirituală pentru tratamentul acestuia. Programul spiritual este descris în „cei 12 Paşi” ai Alcoolicilor
Anonimi. Scopul paşilor e de a-l ajuta pe individ să-şi găsească pacea cu el însuşi, cu ceilalţi oameni
şi cu Dumnezeu. Primul pas al AA-ului este să ne admitem „neputinţa” personală, exact acea
neputinţă de care amintea Sf. Pavel în Romani.
Spre ce ne conduce aceasta în discuţia noastră? Este alcoolismul un păcat sau este o boală? Aş
spune că nici unul dintre argumente nu e pe deplin corect. De asemenea, ‚modelul păcatului’ nu ia în
considerare factorii biologici şi psihologici ai conceptului de boală. Pe de altă parte, un model strict
al conceptului de boală nu abordează disperarea spirituală cu care se confruntă alcoolicul. De
asemenea, ea nu permite dezvoltarea instrumentelor spirituale necesare recuperării. Aceste
perspective pot fi complementare şi sunt deopotrivă utile şi necesare în tratamentul alcoolismului şi
dependenţelor. Singura problemă e că uneori oamenii care adoptă una dintre perspective intră în
competiţie cu ceilalţi, fără a încerca să-şi înţeleagă reciproc poziţia.
Aş vrea să vă amintesc parabola din Evanghelia lui Marcu, capitolul doi, versetul nouă. În această
poveste, Iisus îl vindecă pe omul suferind de paralizie. Iisus le-a spus cărturarilor: „Ce este mai lesne
a-i spune slăbănogului: Iertate fie-ţi păcatele sau a-i zice: `Ridică-te, ia-ţi patul tău şi umblă!?” În
această parabolă, Iisus îl vindecă pe om de boală, dar îi şi iartă păcatele. Atunci când lucrăm cu
oameni care suferă de dependenţă cred că e important să ţinem cont şi de vindecarea trupului, şi de
a sufletului. Nu putem să le tratăm separat.
următorii câţiva ani, România va intra într-o perioadă de progres fără precedent în istoria noastră.
Societatea noastră devine tot mai modernă, este mai bine educată şi are mai multă libertate decât
oricând.
Încercăm să răspundem la o întrebare importantă despre alcoolism: “alcoolismul este păcat sau
boală?” E o întrebare foarte bună pe care trebuie să o abordăm dacă dorim să dezvoltăm programele
necesare pentru a-i ajuta pe cei cu probleme de dependenţă.
În cartea sa, „Setea”, James Nelson menţionează câteva diferenţe importante între cele două
perspective asupra alcoolismului.
1. „Este doar păcat”. Dependenţa este cauzată de greşelile umane care devin o a personalităţii
datorită unor comportamente încăpăţânate şi păcătoase care devin obiceiuri. Este o alegere
voluntară, personală, şi nu o boală. Această perspectivă acordă mare importanţă responsabilităţii
personale.
2. „Începe ca păcat şi devine o boală”. Dependenţa începe ca un comportament păcătos şi
devine o dependenţă în timp, progresând într-o boală obsesiv/compulsivă. Această perspectivă oferă
mai puţină responsabilitate.
3. „Dependenţa este un amestec de păcat şi boală”. Această perspectivă spune că atunci când
combinăm alegeri proaste legate de stilul de viaţă şi factorii pur biologici rezultă boala dependenţei.
Aici, avem o responsabilitate mixtă.
4. „Dependenţa este o boală care rezultă din păcat, dar acel păcat este în afara responsabilităţii
persoanei”. Această perspectivă se referă la condiţiile sociale, cum ar fi abuzurile familiale şi
normele culturale care sunt în afara controlului persoanei. Poate să insinueze că dependenţa este
„programată” de societate şi că în mare parte, persoana dependentă este o victimă a programării
societăţii. Această perspectivă oferă şi mai puţină responsabilitate.
5. „Dependenţa este o boală; păcatul nu este un factor”. Această perspectivă susţine că nu este
rău să bei, dar că un anumit procent dintre oameni au o predispoziţie genetică spre dependenţă şi că
vor deveni dependenţi. Păcatul nu intră în cadru, iar alcoolicul este o victimă. Aici nu există
responsabilitate faţă de păcat, dar există o anumită responsabilitate faţă de acceptarea tratamentului.
La o extremă, observăm credinţele conform cărora alcoolismul este doar un păcat, un eşec al
caracterului moral şi al comportamentelor greşite. La cealaltă extremă, alcoolismul este doar o boală,
cu toate criteriile medicale de a trata cu succes şi diagnostica dependenţa. La mijloc, se spune că
este un amestec din ambele.
Păcatul include ideea de responsabilitate personală. Se pune însă întrebarea dacă alcoolicul este
responsabil pentru că este alcoolic. Altfel spus, dacă el a ales să aibă problema alcoolismului sau
dacă este victima alcoolismului, la fel ca şi societatea în care trăieşte?
În prezent, credinţa generală este aceea că alcoolismul e determinat nu de un singur factor, ci de
mai mulţi factori din viaţa individului. Mulţi oameni ne-ar spune că el nu a ales să fie alcoolic, ci că
alcoolismul l-a ales pe el. El a devenit alcoolic datorită unor circumstanţe dincolo de controlul lui.
Acestea includ factori genetici, psihologici, sociologici şi culturali. De exemplu, atât societatea
irlandeză, cât şi cea iudaică acceptă consumul de alcool, dar în cea irlandeză există mai mult
alcoolism.
Este el responsabil pentru acţiunile lui? Bineînţeles că este. Este el un om rău sau un păcătos pentru
că suferă de o boală numită ‚alcoolism’? Asta e o altă întrebare. Un lucru sigur despre păcat este că
presupune separarea de Dumnezeu. Această separare de Dumnezeu cauzată de păcat a determinat
boală şi moarte încă de la căderea lui Adam.
Unul dintre Apostoli, Sf. Pavel, vorbea despre păcatul său în Romani, capitolul 7, versetele 19 - 20:
„căci nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl săvârşesc. Iar dacă fac
ceea ce nu vreau eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine”. Aici, Sf. Pavel vorbeşte
despre acel tip de neputinţă care face parte în general din condiţia umană. Această neputinţă nu este
rezultatul vreunui păcat personal pe care poate că l-am comis. El vorbeşte despre păcat la modul
general, acel tip de păcat care există în „natura noastră umană decăzută”.
Pavel nu era un păcătos mai mare decât oricare dintre noi. Mai mult, era chiar foarte drept şi era
privit ca un sfânt. Cu toate acestea, tentaţiile erau mari, fiind ispitit de propria slăbiciune umană.
Aici, Pavel vorbeşte despre acel fel de slăbiciune sau „neputinţă” pe care alcoolicul o înfruntă atunci
când trebuie să-şi controleze băutul sau atunci când vrea să evite să bea alcool. Mulţi oameni cred
că alcoolicii au o natură umană ispitită şi slăbită de boala fizică, asemeni diabeticilor. Atunci când ne
referim la natura umană nu putem să separăm mintea, de suflet şi de trup. Dacă ceva o influenţează
pe una dintre ele, le influenţează pe toate.
Pentru alcoolic, viaţa lui spirituală devine mai complicată datorită specificului alcoolismului.
Separarea lui de Dumnezeu devine foarte acută şi foarte reală. Această separare nu are loc într-un
mod deliberat şi voit, ci apare din cauza alegerii lui de a bea alcool. Însă, de obicei, factorii care
produc alcoolismul îi sunt necunoscuţi. El nu devine alcoolic prin alegerea sa; mai degrabă putem
spune că el devine victima circumstanţelor pentru că îi lipsesc informaţiile despre alcoolism şi
adicţie. Şi să nu uităm că presiunile societăţii în care trăieşte îl încurajează în mod evident să
consume alcool, exact cauza problemelor lui.
O altă observaţie legată de privirea alcoolismului ca păcat este aceea că multor alcoolici le este dificil
să folosească Biserica pentru reconcilierea lor cu Dumnezeu. Le e dificil din cauza stigmei de a fi
văzut ca „păcătos”. Alcoolicul ştie deja că e păcătos. Etichetarea şi stigma sunt cele care îl împiedică
să caute ajutor.
Pentru a fi corecţi faţă de clerici, cu câteva decade în urmă, alcoolismul era considerat încă a fi doar
o slăbiciune morală. Doar pe la mijlocul anilor `30 şi mai ales prin eforturile unor programe ca
Alcoolicii Anonimi, conceptul de boală al dependenţelor a fost înţeles şi acceptat. E interesant de
observat că AA-ul promovează conceptul de boală al alcoolismului, deşi foloseşte o abordare
spirituală pentru tratamentul acestuia. Programul spiritual este descris în „cei 12 Paşi” ai Alcoolicilor
Anonimi. Scopul paşilor e de a-l ajuta pe individ să-şi găsească pacea cu el însuşi, cu ceilalţi oameni
şi cu Dumnezeu. Primul pas al AA-ului este să ne admitem „neputinţa” personală, exact acea
neputinţă de care amintea Sf. Pavel în Romani.
Spre ce ne conduce aceasta în discuţia noastră? Este alcoolismul un păcat sau este o boală? Aş
spune că nici unul dintre argumente nu e pe deplin corect. De asemenea, ‚modelul păcatului’ nu ia în
considerare factorii biologici şi psihologici ai conceptului de boală. Pe de altă parte, un model strict
al conceptului de boală nu abordează disperarea spirituală cu care se confruntă alcoolicul. De
asemenea, ea nu permite dezvoltarea instrumentelor spirituale necesare recuperării. Aceste
perspective pot fi complementare şi sunt deopotrivă utile şi necesare în tratamentul alcoolismului şi
dependenţelor. Singura problemă e că uneori oamenii care adoptă una dintre perspective intră în
competiţie cu ceilalţi, fără a încerca să-şi înţeleagă reciproc poziţia.
Aş vrea să vă amintesc parabola din Evanghelia lui Marcu, capitolul doi, versetul nouă. În această
poveste, Iisus îl vindecă pe omul suferind de paralizie. Iisus le-a spus cărturarilor: „Ce este mai lesne
a-i spune slăbănogului: Iertate fie-ţi păcatele sau a-i zice: `Ridică-te, ia-ţi patul tău şi umblă!?” În
această parabolă, Iisus îl vindecă pe om de boală, dar îi şi iartă păcatele. Atunci când lucrăm cu
oameni care suferă de dependenţă cred că e important să ţinem cont şi de vindecarea trupului, şi de
a sufletului. Nu putem să le tratăm separat.
| Pentru mai multe informatii sau programari, ne puteti suna la 0264-597-687 sau ne puteti scrie la sfdimitrie@hotmail.com |