Experiente din recuperare
| Pentru mai multe informatii sau programari, ne puteti suna la 0264-597-687 sau ne puteti scrie la sfdimitrie@hotmail.com |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
Experienţa relatată mai jos este reprezentativă pentru pacienţii cu care lucrăm în Proiectul “Sf. Dimitrie
Basarabov” de Informare şi Tratament al Alcoolismului şi Dependenţei de Alte Droguri.
M-am născut cu mulţi ani în urmă într-un sat în care consumul de alcool era un lucru obişnuit, normal,
pentru majoritatea sătenilor. Acolo se făcea multă ţuică de prune – o băutură foarte tare, cu multe
grade.
Şi la mine în familie, ca în majoritatea familiilor, se consuma zilnic ţuică de prune, la început de către
tata şi mai târziu de cei doi fraţi ai mei.
Copilăria mea a fost marcată puternic de consumul de alcool. Copil fiind, îmi aduc aminte serile când
ne aşezam la masă pentru cină, cu tata beat (Dumnezeu să-l odihnească, a decedat cu mulţi ani în
urmă). Îmi aduc aminte cum mama trebuia să fie foarte atentă când se servea masa deoarece
întotdeauna ceva nu era bine; ori îi lua farfuria să-l mai servească cu mâncare, ori nu observa că a
terminat din farfurie şi nu-l întreba dacă mai vrea, oricum, aproape în fiecare seară, cina se termina cu
farfuriile aruncate pe jos pe motivul că mama nu era suficient de atentă.
Anii au trecut. La 14 ani am plecat la şcoală, veneam acasă numai în vacanţe. La 18 ani, m-am întors
în sat şi lucram ca şi contabilă la CAP, perioadă în care şi fraţii mei au început să bea. Ţin minte cum
fratele cel mai mare se urca duminica beat pe tractor şi conducea cu viteză foarte mare prin sat, de
speria toţi oamenii care fugeau din calea tractorului. Îmi aduc aminte ţipetele de groază ale mamei care
era speriată şi mai tare decât noi ceilalţi. Celălalt frate mai mic a băut până a înnebunit şi a fost dus cu
salvarea la dezalcoolizare. Norocul lui a fost că, după ce a venit din spital, n-a mai consumat niciodată
băuturi alcoolice.
Aşa a fost copilăria mea marcată de consumul de alcool. Mai târziu la 19 ani, ca să scap de problemele
de acasă, m-am căsătorit cu un băiat „foarte bun”, „liniştit” (la prima vedere). Mai târziu, am
descoperit că şi el consuma zilnic alcool. Cred că nu am fost prea surprinsă de acest lucru, deoarece
consideram la vremea aceea că este un lucru normal, dar soţul meu s-a dovedit a fi un om foarte
violent când era beat. Venea noaptea acasă beat şi găsea tot felul de motive (neîntemeiate, bineînţeles)
ca să facă scandal. Îmi arunca papucii de casă afară, mă trezea şi mă trimitea afară să-i caut, spunând
că nu i-am lăsat unde a trebuit. Altădată, ne-am dus împreună cu naşii la părinţii lui; bineînţeles, era
foarte beat. Mama lui s-a supărat foarte tare şi i-a reproşat că merge acasă beat atunci când vin şi
musafirii. S-a enervat aşa de tare că a bătut-o pe mama lui şi a stricat tot din casă. Eu şi copii am fugit
la un frate de-al lui din vecini. În noaptea aceea mi-a fost frică să mă mai duc acasă.
Exemple sunt multe şi dureroase, îmi era frică de el – nu era seară în care să-l aştept liniştită acasă.
Viaţa alături de el a fost un calvar şi pentru mine şi pentru copii şi după 7 ani ne-am despărţit. Locuiam
în chirie, la o mătuşă a lui, dar, bineînţeles, că eu am rămas cu copiii în locuinţă. Le eram foarte dragă
la bătrâni. După 3 ani, am primit un apartament cu 2 camere în care locuiesc şi acum.
Eu am rămas cu cei 2 băieţi mici, de 5 şi 6 ani, am avut grijă de ei, am încercat să-i educ cât mai bine,
le-am oferit tot ce mi-a stat în putere să le ofer, dar, mai ales, le-am oferit o viaţă liniştită, fără scandal
şi alcool.
Recunosc că în perioada cât au fost elevi am fost o mamă destul de dură cu ei. Nu i-am bătut
niciodată, dar aveam pretenţia să ştiu tot ce fac, cu cine sunt prieteni, cu cine se joacă.
Când greşeau ceva, a doua zi nu îi mai lăsam la joacă sau la televizor. Aşa am procedat şi când erau
mai mari, la liceu. Băiatul cel mare mi-a reproşat când a mers în armată că din cauza mea nu s-a distrat
în timpul liceului, că eu nu i-am dat voie să meargă nicăieri. Nu ştiu dacă am procedat corect, dar la
vremea aceea mă gândeam că, fiind doi băieţi cu o mamă, fără tată, să nu apuce pe căi greşite.
Adevărul este că până au mers în armată nu am avut nici un fel de probleme cu ei; chiar dacă nu le-a
convenit programul pe care-l făceam, m-au ascultat.
Băiatul cel mare nu bea deloc. Băiatul cel mic a început să bea (când mi-am dat eu seama) după
armată. A fost în armată în timpul revoluţiei şi a venit de acolo foarte marcat psihic, cât şi fizic. I-au
fost afectate timpanele din cauza împuşcăturilor şi nu mai aude bine. A avut un loc de muncă foarte
bun, dar, din cauza consumului de alcool care era pe zi ce trecea tot mai mare, şi-a pierdut locul de
muncă şi de atunci lucrează provizoriu pe unde-şi găseşte, deoarece nu-l ţine nimeni în serviciu.
Cu toate încercările mele de a-l opri din băut, n-am reuşit; dimpotrivă, situaţia s-a agravat şi mai tare.
Şi-a pierdut toate actele de câţiva ani şi, aşa cum n-am reuşit să-l fac să se lase de băut, nu pot să-l
lămuresc să-şi facă alte acte; nu are nici carte de muncă. Într-un cuvânt, e un om terminat. Pe zi ce
trece, bea tot mai mult. Şi eu nu pot să fac nimic, mă uit la el cum se distruge cu fiecare zi ce trece şi
văd cât de neputincioasă sunt.
Mă rugam la Dumnezeu în fiecare zi să-mi arate calea pe care să o urmez ca să îl ajut pe el şi să mă
ajut şi pe mine, deoarece viaţa mea a devenit insuportabilă. Dumnezeu mi-a îndrumat paşii spre Al-
Anon, loc unde vin de câteva luni şi unde am învăţat multe lucruri bune. Deşi el continuă să bea poate
mai mult decât înainte, şi eu, şi comportamentul meu faţă de el s-a schimbat. Acum îl tratez ca pe un
om bolnav, nu ca pe un alcoolic.
Până când nu am venit la acest grup, nu mi-am dat seama că viaţa în jurul alcoolismului mi-a afectat
foarte mult personalitatea şi comportamentul faţă de alte persoane şi, mai ales, faţă de băiatul meu; la
fel, mi-a afectat şi sănătatea mintală.
Prin participarea la grupul de tratament şi consiliere, precum şi la grupul familial Al-Anon, am început
să-mi recapăt încrederea în mine, în faptul că mă pot schimba în bine, că pot să-mi schimb
comportamentul faţă de cei lângă care trăiesc şi am început să-mi recapăt seninătatea şi sănătatea
mentală.
Acest lucru se poate întâmpla şi datorită faptului că am găsit acolo oameni minunaţi, devotaţi
sufleteşte, care fac tot posibilul ca acest grup să funcţioneze şi să ne simţim minunat în cadrul grupului.
La o scurtă perioadă după ce am participat la grupul Al-Anon, am început să frecventez şi grupul de
tratament şi consiliere unde, parcurgând primii trei din cei „12 paşi” (care trebuie parcurşi în cadrul
acestui grup), am început să simt că sunt alt om; am început să privesc altfel problemele pe care le
am, să-mi dau seama că nu am putere să rezolv problemele altora, să schimb oamenii (aşa cum
încercam înainte). Într-un cuvânt, să-mi dau seama că fiecare om e stăpân pe viaţa lui şi noi nu putem
interveni să-l schimbăm, nu avem puterea necesară să facem acest lucru.
Singurul care poate interveni în viaţa noastră este Dumnezeu. Cei trei paşi pe care i-am făcut în cadrul
grupului se referă la acest lucru şi sunt pentru mine primii trei paşi spre recuperare.
Primul pas se referă la faptul că am admis că sunt neputincioasă în faţa alcoolului şi că viaţa mea a
devenit un calvar. Într-adevăr, cei 13 ani trăiţi lângă un alcoolic mi-au demonstrat acest lucru.
Al doilea pas se referă la faptul că eu nu pot face faţă alcoolicului şi problemelor legate de el şi că
numai o Putere Superioară (pentru mine, Dumnezeu) poate să-mi redea sănătatea mentală, seninătatea
şi puterea de a face faţă problemelor pe care le am.
Al treilea pas pe care l-am făcut se referă la a-mi lăsa viaţa şi voinţa în grija lui Dumnezeu, căci oricum
El este acela care îmi hotărăşte soarta şi tot ce se întâmplă în vieţile noastre este numai voinţa Lui.
O să merg în continuare la acest grup, cu speranţa şi cu credinţa că tot ce mi se va întâmpla în viaţă va
fi doar voia lui Dumnezeu, şi nu voia mea. Pentru mine, după cum am mai spus, este foarte important.
El mi-a redat încrederea în mine, în viaţă şi speranţa că, poate, într-o zi, băiatul meu nu va mai bea sau
cel puţin eu voi fi mai puternică, mai sănătoasă mintal şi îmi voi schimba comportamentul faţă de
băiatul meu, astfel încât să putem duce viaţă cât mai aproape de cea normală.
Basarabov” de Informare şi Tratament al Alcoolismului şi Dependenţei de Alte Droguri.
CALEA…
M-am născut cu mulţi ani în urmă într-un sat în care consumul de alcool era un lucru obişnuit, normal,
pentru majoritatea sătenilor. Acolo se făcea multă ţuică de prune – o băutură foarte tare, cu multe
grade.
Şi la mine în familie, ca în majoritatea familiilor, se consuma zilnic ţuică de prune, la început de către
tata şi mai târziu de cei doi fraţi ai mei.
Copilăria mea a fost marcată puternic de consumul de alcool. Copil fiind, îmi aduc aminte serile când
ne aşezam la masă pentru cină, cu tata beat (Dumnezeu să-l odihnească, a decedat cu mulţi ani în
urmă). Îmi aduc aminte cum mama trebuia să fie foarte atentă când se servea masa deoarece
întotdeauna ceva nu era bine; ori îi lua farfuria să-l mai servească cu mâncare, ori nu observa că a
terminat din farfurie şi nu-l întreba dacă mai vrea, oricum, aproape în fiecare seară, cina se termina cu
farfuriile aruncate pe jos pe motivul că mama nu era suficient de atentă.
Anii au trecut. La 14 ani am plecat la şcoală, veneam acasă numai în vacanţe. La 18 ani, m-am întors
în sat şi lucram ca şi contabilă la CAP, perioadă în care şi fraţii mei au început să bea. Ţin minte cum
fratele cel mai mare se urca duminica beat pe tractor şi conducea cu viteză foarte mare prin sat, de
speria toţi oamenii care fugeau din calea tractorului. Îmi aduc aminte ţipetele de groază ale mamei care
era speriată şi mai tare decât noi ceilalţi. Celălalt frate mai mic a băut până a înnebunit şi a fost dus cu
salvarea la dezalcoolizare. Norocul lui a fost că, după ce a venit din spital, n-a mai consumat niciodată
băuturi alcoolice.
Aşa a fost copilăria mea marcată de consumul de alcool. Mai târziu la 19 ani, ca să scap de problemele
de acasă, m-am căsătorit cu un băiat „foarte bun”, „liniştit” (la prima vedere). Mai târziu, am
descoperit că şi el consuma zilnic alcool. Cred că nu am fost prea surprinsă de acest lucru, deoarece
consideram la vremea aceea că este un lucru normal, dar soţul meu s-a dovedit a fi un om foarte
violent când era beat. Venea noaptea acasă beat şi găsea tot felul de motive (neîntemeiate, bineînţeles)
ca să facă scandal. Îmi arunca papucii de casă afară, mă trezea şi mă trimitea afară să-i caut, spunând
că nu i-am lăsat unde a trebuit. Altădată, ne-am dus împreună cu naşii la părinţii lui; bineînţeles, era
foarte beat. Mama lui s-a supărat foarte tare şi i-a reproşat că merge acasă beat atunci când vin şi
musafirii. S-a enervat aşa de tare că a bătut-o pe mama lui şi a stricat tot din casă. Eu şi copii am fugit
la un frate de-al lui din vecini. În noaptea aceea mi-a fost frică să mă mai duc acasă.
Exemple sunt multe şi dureroase, îmi era frică de el – nu era seară în care să-l aştept liniştită acasă.
Viaţa alături de el a fost un calvar şi pentru mine şi pentru copii şi după 7 ani ne-am despărţit. Locuiam
în chirie, la o mătuşă a lui, dar, bineînţeles, că eu am rămas cu copiii în locuinţă. Le eram foarte dragă
la bătrâni. După 3 ani, am primit un apartament cu 2 camere în care locuiesc şi acum.
Eu am rămas cu cei 2 băieţi mici, de 5 şi 6 ani, am avut grijă de ei, am încercat să-i educ cât mai bine,
le-am oferit tot ce mi-a stat în putere să le ofer, dar, mai ales, le-am oferit o viaţă liniştită, fără scandal
şi alcool.
Recunosc că în perioada cât au fost elevi am fost o mamă destul de dură cu ei. Nu i-am bătut
niciodată, dar aveam pretenţia să ştiu tot ce fac, cu cine sunt prieteni, cu cine se joacă.
Când greşeau ceva, a doua zi nu îi mai lăsam la joacă sau la televizor. Aşa am procedat şi când erau
mai mari, la liceu. Băiatul cel mare mi-a reproşat când a mers în armată că din cauza mea nu s-a distrat
în timpul liceului, că eu nu i-am dat voie să meargă nicăieri. Nu ştiu dacă am procedat corect, dar la
vremea aceea mă gândeam că, fiind doi băieţi cu o mamă, fără tată, să nu apuce pe căi greşite.
Adevărul este că până au mers în armată nu am avut nici un fel de probleme cu ei; chiar dacă nu le-a
convenit programul pe care-l făceam, m-au ascultat.
Băiatul cel mare nu bea deloc. Băiatul cel mic a început să bea (când mi-am dat eu seama) după
armată. A fost în armată în timpul revoluţiei şi a venit de acolo foarte marcat psihic, cât şi fizic. I-au
fost afectate timpanele din cauza împuşcăturilor şi nu mai aude bine. A avut un loc de muncă foarte
bun, dar, din cauza consumului de alcool care era pe zi ce trecea tot mai mare, şi-a pierdut locul de
muncă şi de atunci lucrează provizoriu pe unde-şi găseşte, deoarece nu-l ţine nimeni în serviciu.
Cu toate încercările mele de a-l opri din băut, n-am reuşit; dimpotrivă, situaţia s-a agravat şi mai tare.
Şi-a pierdut toate actele de câţiva ani şi, aşa cum n-am reuşit să-l fac să se lase de băut, nu pot să-l
lămuresc să-şi facă alte acte; nu are nici carte de muncă. Într-un cuvânt, e un om terminat. Pe zi ce
trece, bea tot mai mult. Şi eu nu pot să fac nimic, mă uit la el cum se distruge cu fiecare zi ce trece şi
văd cât de neputincioasă sunt.
Mă rugam la Dumnezeu în fiecare zi să-mi arate calea pe care să o urmez ca să îl ajut pe el şi să mă
ajut şi pe mine, deoarece viaţa mea a devenit insuportabilă. Dumnezeu mi-a îndrumat paşii spre Al-
Anon, loc unde vin de câteva luni şi unde am învăţat multe lucruri bune. Deşi el continuă să bea poate
mai mult decât înainte, şi eu, şi comportamentul meu faţă de el s-a schimbat. Acum îl tratez ca pe un
om bolnav, nu ca pe un alcoolic.
Până când nu am venit la acest grup, nu mi-am dat seama că viaţa în jurul alcoolismului mi-a afectat
foarte mult personalitatea şi comportamentul faţă de alte persoane şi, mai ales, faţă de băiatul meu; la
fel, mi-a afectat şi sănătatea mintală.
Prin participarea la grupul de tratament şi consiliere, precum şi la grupul familial Al-Anon, am început
să-mi recapăt încrederea în mine, în faptul că mă pot schimba în bine, că pot să-mi schimb
comportamentul faţă de cei lângă care trăiesc şi am început să-mi recapăt seninătatea şi sănătatea
mentală.
Acest lucru se poate întâmpla şi datorită faptului că am găsit acolo oameni minunaţi, devotaţi
sufleteşte, care fac tot posibilul ca acest grup să funcţioneze şi să ne simţim minunat în cadrul grupului.
La o scurtă perioadă după ce am participat la grupul Al-Anon, am început să frecventez şi grupul de
tratament şi consiliere unde, parcurgând primii trei din cei „12 paşi” (care trebuie parcurşi în cadrul
acestui grup), am început să simt că sunt alt om; am început să privesc altfel problemele pe care le
am, să-mi dau seama că nu am putere să rezolv problemele altora, să schimb oamenii (aşa cum
încercam înainte). Într-un cuvânt, să-mi dau seama că fiecare om e stăpân pe viaţa lui şi noi nu putem
interveni să-l schimbăm, nu avem puterea necesară să facem acest lucru.
Singurul care poate interveni în viaţa noastră este Dumnezeu. Cei trei paşi pe care i-am făcut în cadrul
grupului se referă la acest lucru şi sunt pentru mine primii trei paşi spre recuperare.
Primul pas se referă la faptul că am admis că sunt neputincioasă în faţa alcoolului şi că viaţa mea a
devenit un calvar. Într-adevăr, cei 13 ani trăiţi lângă un alcoolic mi-au demonstrat acest lucru.
Al doilea pas se referă la faptul că eu nu pot face faţă alcoolicului şi problemelor legate de el şi că
numai o Putere Superioară (pentru mine, Dumnezeu) poate să-mi redea sănătatea mentală, seninătatea
şi puterea de a face faţă problemelor pe care le am.
Al treilea pas pe care l-am făcut se referă la a-mi lăsa viaţa şi voinţa în grija lui Dumnezeu, căci oricum
El este acela care îmi hotărăşte soarta şi tot ce se întâmplă în vieţile noastre este numai voinţa Lui.
O să merg în continuare la acest grup, cu speranţa şi cu credinţa că tot ce mi se va întâmpla în viaţă va
fi doar voia lui Dumnezeu, şi nu voia mea. Pentru mine, după cum am mai spus, este foarte important.
El mi-a redat încrederea în mine, în viaţă şi speranţa că, poate, într-o zi, băiatul meu nu va mai bea sau
cel puţin eu voi fi mai puternică, mai sănătoasă mintal şi îmi voi schimba comportamentul faţă de
băiatul meu, astfel încât să putem duce viaţă cât mai aproape de cea normală.